Acum două săptămâni mă întorceam din Portugalia, după 9 zile de ghinioane şi minunăţii. De două săptămâni vreau să scriu articolul ăsta şi abia azi am găsit răgazul şi starea necesară.
Am întâlnit acolo 160 de oameni din 37 de ţări din Europa şi America de Nord şi tot atâtea moduri de a privi lucrurile. Am vizitat o Lisabonă plină de oameni care nu se grăbesc parcă niciodată (stăteai cam 15 minute să cumperi o cartelă de metrou, deşi în faţa ta erau doar 3 persoane), plină de contraste şi de locuri minunate pe care nu te mai saturi să le priveşti. E adevărat că natura a fost generoasă cu portughezii. Niciodată nu sunt mai puţin de 10 grade Celsius, au râuri, ocean aproape, palmieri stufoşi peste tot.
Nu poţi să nu compari ce ai acasă cu ce poţi vedea atunci când ajungi în altă ţară. Dacă eşti turist în Lisabona, îţi trebuie câteva zile să vezi cele mai importante părţi ale orşului, nu trebuie să plăteşti să vizitezi castele şi biserci foarte vechi, ai la dispoziţie mijloace de transport care nu-s sunt aglomerate (şi acolo locuiesc 10 milioane de oameni, cu 2 milioane), poţi să vizitezi buticuri nenumărate cu suveniruri portugheze sau să mănânci castane coapte la fiecare colţ de stradă. La metrou oamenii nu se calcă în picioare, când urci într-un autobuz şoferul îţi mulţumeşte când cumperi biletul şi îţi doreşte o zi bună. Apropo, pe fiecare autobuz din Lisabona scrie mare: “Obrigado”, adică “Mulţumesc”. Nu ca în frumosul “Land of choice”, unde dacă mergi să întrebi ceva la un ghişeu de informaţii, ţi se răspunde în trei peri şi crezi că oamenii respectivi nu au zâmbit vreodată în viaţa lor.
Asta a fost partea frumoasă a călătoriei. Adică am văzut alte culturi, am interacţionat cu oamenii din mai toate ţările Europei şi din Canada, m-am bălăcit în Oceanul Atlantic, am mâncat mâncare delicioasă, am degustat vinuri tradiţionale şi lista poate continua.
Dar nu pot să nu trec în revistă şi “punctele de încercare”, să le zicem. Bineînteles că prima problemă am avut în România la plecare, pe aeroport pentru că au constatat cei de la linia aeriană că numele meu nu apare pe nicio rezervare şi numele altei fete cu care călătoream apărea de 2 ori. Aşa că a trebuit să plătesc…cam 250 de euro doar ca să schimbe un nume. Aşa s-au dus toţi banii mei de buzunar şi nici nu părăsisem pământul românesc. Celelate fete au avut probleme cu plătitul bagajelor, le-a costat cam 22 de euro pe fiecare aeroport şi cum am făcut escală şi la dus şi la întors, altă gaură în buget. Eu am avut noroc cu un bagaj destul de mic pe care l-am putut lua cu mine în cală.
Ce mai putea să urmeze? Tipul de la Poliţia de Frontieră din Otopeni nu mă prea recunoştea în buletin, i-a luat ceva timp să se convingă că sunt eu. Dar până la urmă m-a lăsat să mă îmbarc.
Am ajuns cu bine în Portugalia şi credeam că am scăpat de ghinioane. Wrong! La întorcere mi-au confiscat o sticlă de vin pe care o câştigasem la un concurs, cică nu era de la duty free. Mi-au scotocit prin tot bagajul , m-au pus să-mi sigilez în nişte pungi parfumurile, gelurile de duş, deodorantul, cremele, deşi când venisem nu mi-a spus nimeni nimic la verificarea bagajelor, apoi a urmat şi un control corporal, probabil avem o faţă mai suspectă în ziua aia. Credeţi că asta a fost tot? Noooo!
În Milano mi-a mâncat automatul de băuturi 2 euro şi nu mi-a dat Cola, deşi tipului care a venit după mine i-a dat o sticlă de apă. Replica tipului respectiv care asistase la toată scena: “Domnişoară, cred că azi aveţi ghinion!” Vai, aşa să fie?! Deja ghinion e puţin spus mai ales după ce urma să se întâmple, după câteva ore de stat pe aeroportul din Milano într-un puternic aer condiţional care urma să fie cauza unei răcelii de care nu am scăpat nici acum, după 2 săptămâni de la întoarcere. Şi a urmat inevitabilul, da, avionul nostru a avut o întârziere de 2 ore, asta după ce eram gata de îmbarcare. Cică un fulger lovise avionul în cursa precedentă şi a fost nevoie de control tehnic amănunţit. Cu chiu cu vai, am ajuns în România, unde din cauza traficului “degajat” de la Băneasa am pierdut trenul spre Piteşti cu 5 minunte. Nu-i nimic , mi-am spus, aştept 2 ore şi îl iau pe următorul. Asta dacă nu l-aş fi ratat din neatenţie şi pe următorul, pentru că a venit pe o linie, apoi a plecat şi a tras pe o altă linie, iar eu aşteptam pe peronul greşit . Noroc cu prietenii care te pot salva în astfel de momente şi te aduc acasă în siguranţă până la urmă.
Una peste alta, călătoria mea a fost plină de peripeţii, dar a fost una dintre cele mai tari experienţe trăite până acum.
Iată şi câteva poze:
P.S. Pentru anul viitor am în obiectiv să vizitez cel puţin 2 alte ţări. Atât de realizabil!
!