120 km in 9 ore din ciclul “Trenule, maşină mică…”

Aseară am aflat că există două unităţi de măsură pentru timp:  minutele conventionale (pe care ti le indică ceasul/telefon/ colţul din dreapta al desktopului) şi minutele feroviare, pe care le poţi sesiza cu uşurinţă în situaţia în care rămâi înzăpezit într-un tren CFR în mijlocul unui câmp, în plin show dezlănţuit al viscolului.

Aseară am plecat cu Bogdan şi Vlad din Bucureşti Basarab pe la ora 20:10 cu gândul că voi ajunge la 22:45 în minunatul Piteşti. Era destul de ger afară, dar nimic nu pevestea ce avea să se întâmple (asta sună destul de regizoral, recunosc!). Am fost cred singuri pasageri nebuni cărora le-a trecut prin cap să cumpere bilet (deh, încă mai avem legitimaţie de student) şi ne-am apucat să sprovăim ca să uităm de trecerea timpului şi de frigul din compartiment.

Aşa ne-am trezit pe la ora 22:00 că staţionăm suspect de mult într-o staţie, sau cel puţin asta credeam noi, că suntem într-0 staţie. Băieţii au plecat în recunoaştere şi au aflat că de fapt trenul are ceva probleme tehnice şi nu mai putem înainta, dar ni s-a spus că urma să vină o altă locomotivă să ne tracteze. Cam o oră întârziere, destul de neplăcut, am gândit atunci.

Din timp în timp primeam tot mai multe informaţii despre “situaţia” noastră, asemenea unor breaking news: că în cele 5 vagoane ale trenului mai eram doar noi 3 şi încă alte 3 persoane, că de fapt şi locomotiva care venea să ne scoată din troiene s-a defectat pe drum, că neavând o locomotivă care să aibă motorul funţionabil urma să fie din ce în ce mai frig. Toate astea veneau pe un fundal de şuierat ascuţiţ şi tăios al viforului care muta munţii de zăpadă de colo colo. Până şi un şoricel, probabil un obişnuit al locului s-a simţit ameninţat de prăpădul care lovea puternic în geamurile îngheţate şi a ieşit prin compartiment să facă cunoştinţă cu noi.

Am trecut prin toate stările posibile: speranţă că vom pleca repede de acolo, disconfort, agitaţie (unii dintre noi mai aveau şi examen la prima oră azi), până la destindere , resemnare cu ideea şi haz de necaz.

După ceva timp, cred că aproape 2 ore, au reuşit să aducă altă locomotivă şi ne-au dus cu viteza melcului până la cea mai apropiată gară, lucky Călineşti, unde ne-am înghesuit toţi în biroul unui impiegat şi am aşteptat să primim undă verde “de sus” adică de la minister şi alte organe de comandă.

După încă 1-2 ore, cine le mai ştie numărul, ne-am îmbarcat pe o locomotivă diesel de marfă care trebuia să ne ducă doar până la Goleşti, de acolo Dumnezeu cu mila.

Până la Goleşti s-au schimbat ordinele în favoarea noastră. Staţie finală: Piteşti. Ne-am bucurat însă prea devreme: la Goleşti am mai staţionat aproape o oră până au curăţat macazurile.

Într-un final am părăşit şi tărâmul Goleştilor şi am ajus în Piteşti când se lumina de ziuă.

Aşa am trăit noi fără măcar să ne gândim vreodată o aventură feroviară care a început la ora 20:10 şi s-a încheiat la ora 05:00.

P.S. CFR-ul şi toate sistemele adiacente sunt la pământ în România, dar am cunoscut nişte oameni foarte tari aseară care lucrează pentru acest mare bolovan instituţional , oameni care se străduiesc să îşi facă meseria în condiţii destul de grele şi  mai  găsesc şi timp să facă o glumă pentru a mai destinde atmosfera.

P.S.2 Nu mai merg prea curand cu Personalul.

P.S.3 Când lucrurile merg din ce în ce mai prost, contează cine îţi e alături şi cum îţi păstrezi calmul. Dintr-o situaţie de criză am transformat totul într-o amintire, o aventură de povestit peste ani.