Alive from Moscow

Sunt in Rusia de 3 săptămâni aproape…Timpul trece când în viteză, când cu viteza melcului ardelean.

Acum sunt în Moscova pentru câteva zile. Am reuşit să văd Piaţa Roşie şi Kremlinul, totul a fost la înăţimea aşteptărilor mele, chiar mai frumos. Ieri am făcut o plimbare pe malul râului Moscova, însoţită de o tipă din Rusia care se ocupă aici de mine şi de noua mea prietenă şi colegă de cameră din  New York, Natasha (care are origini sârbeşti, de aici si numele). Am văzut de asemnea şi Universitatea de Stat din Moscova. Este imensă, cu multe turnuri cu ceas şi se întinde pe o suprafaţă foarte mare, cu parcuri şi clădiri. Mi-a plăcut destul de mult.

Am călătorit foarte mult zilele astea cu metroul şi încă nu am înţeles de ce atunci când am plecat de acasă am fost sfătuită să evit acest mijloc de transport. E chiar draguţ pentru că fiecare staţie este decorată diferită, are o arhitectură interesantă şi poţi să vezi la tot pasul turişti care fac poze.

Primele 2 săptămâni în Rusia au fost foarte intense, am lucrat într-o tabără de limbi străine. A fost o experienţă nouă şi am învăţat aşa de multe despre cum se lucrează cu copii, mai ales când există bariere lingvistice. Acum mi-e foarte dor de toată lumea cu care am lucrat acolo, mai ales de colegele mele.

Mâine o să merg pentru încă 9 zile într-o altă tabără. Abia aştept!

Daca ar fi să fac un rezumat al lucrurilor pe care le-am văzut aici, am avea următoarele concluzii:

– ruşii beau foarte mult ceai, la fiecare masă, plus un fel de “five a clock tea”, care aici se numeşte “polnic”.

– rusoaicele sunt într-adevăr foarte frumoase, cu picioare lungi şi tocuri, foarte aranjate.

– majoritatea oamenilor pe care îi vezi pe stradă nu sunt blonzi cu ochii albaştri cum am crezut, ci poţi zări foarte mulţi asiatici şi caucazieni.

– poţi să vezi chiar şi tineri emo pe străzile Moscovei.

– ruşii sunt la fel de neglijenţi cu curăţenia străzilor ca şi români, am văzut adesea oameni care aruncă ambalaje şi gunoaie pe jos. Urât obicei!

– bisericile sunt la tot pasul, sunt colorate şi grandioase. Mi s-a spus că nu poţi intra într-o biserică de aici decât cu capul acoperit şi cu pantaloni sau fustă lungă.

– în Rusia vara asta au fost cele mai mari temperaturi. De când sunt aici am prins numai zile cu peste 35 de grade. De obicei, vara durează cam 1o zile. Anul ăsta se simte puternic încălzirea globală…

– aici sunt ieftine ţigările, băutura şi benzina, chiar mai ieftine ca acasă.

-până la urmă Rusia nu diferă atât de mult de România, doar că totul este la o scală mai mare.

Rusia, pofta ce-am poftit!

Se întâmplă uneori să ţi se pună pata pe ceva sau pe cineva. Ca atunci când crezi că băiatul brunet şi timid de la a 10-a E e perfect pentru a-ţi fi prieten şi vrei neapărat să te scoată la plimbare după ore. Ei, aşa mi s-a întâmplat mie cu Rusia. Mi s-a năzărit să ajung acolo neapărat vara asta.

Toţi prietenii şi cunoscuţii au ţinut să mă “avertizeze” de pericolele care mă pot pândi în ţara (încă) lui Putin. Însă deja îmi intrase în cap că vreau neapărat să vad Kremlinul şi poate chiar Sankt Peterbugul cu nebunia lui de muzee şi cu nopţile lui albe.

Uşor uşor m-am apucat să transform în realitate această mică nebunie. Am căutat un internship si după ceva bătaie de cap am obţinut ce am vrut: un stagiu de practică într-o tabăra de tineri în apropiere de Moscova pentru 6 saptămâni!

Azi am primit răspunsul final: e sută la sută sigur că voi pleca. Aşa că pe 18 iulie voi păşi pe pământ rusesc. Până atunci trebuie să mă ocup de acte, de bagaje, de planuri de călătorie şi de vizitat şi să mă mai pun la punct cu limba rusă de baltă pe care o ştiu.

Aproape 2 zile pe tren, pe cont propriu, cu Marele Roz in spate…And more to come!

După 4 ani de AIESEC, this is the next amazing step! I can hardly wait!

120 km in 9 ore! Din ciclul “Trenule, maşină mică…”

Aseară am aflat că există două unităţi de măsură pentru timp:  minutele conventionale (pe care ti le indică ceasul/telefon/ colţul din dreapta al desktopului) şi minutele feroviare, pe care le poţi sesiza cu uşurinţă în situaţia în care rămâi înzăpezit într-un tren CFR în mijlocul unui câmp, în plin show dezlănţuit al viscolului.

Aseară am plecat cu Bogdan şi Vlad din Bucureşti Basarab pe la ora 20:10 cu gândul că voi ajunge la 22:45 în minunatul Piteşti. Era destul de ger afară, dar nimic nu prevestea ce avea să se întâmple. Am fost cred singuri pasageri nebuni cărora le-a trecut prin cap să cumpere bilet (deh, încă mai avem legitimaţie de student) şi ne-am apucat să sprovăim ca să uităm de trecerea timpului şi de frigul din compartiment.

Aşa ne-am trezit pe la ora 22:00 că staţionăm suspect de mult într-o staţie, sau cel puţin noi credeam că suntem într-0 staţie. Băieţii au plecat în recunoaştere şi au aflat că de fapt trenul are ceva probleme tehnice şi nu mai putem înainta, dar ni s-a spus că urma să vină o altă locomotivă să ne tracteze. Cam o oră întârziere, destul de neplăcut, am gândit atunci.

Din timp în timp primeam tot mai multe informaţii despre “situaţia” noastră, tip breaking news: că în cele 5 vagoane ale trenului mai eram doar noi 3 şi încă alte 3 persoane, că de fapt şi locomotiva care venea să ne scoată din troiene s-a defectat pe drum, că neavând o locomotivă care să aibă motorul funţionabil urma să fie din ce în ce mai frig. Toate astea veneau pe un fundal de şuierat ascuţiţ şi tăios al viforului care muta munţii de zăpadă de colo colo. Până şi un şoricel, probabil un obişnuit al locului s-a simţit ameninţat de prăpădul care lovea puternic în geamurile îngheţate şi a ieşit prin compartiment să facă cunoştinţă cu noi.

Am trecut prin toate stările posibile: speranţă că vom pleca repede de acolo, disconfort, agitaţie (unii dintre noi mai aveau şi examen la prima oră azi), până la destindere , resemnare cu ideea şi haz de necaz.

După ceva timp, cred că aproape 2 ore, au reuşit să aducă altă locomotivă şi ne-au dus cu viteza melcului până la cea mai apropiată gară, lucky Călineşti, unde ne-am înghesuit toţi în biroul unui impiegat şi am aşteptat să primim undă verde “de sus” adică de la minister şi alte organe de comandă.

După încă 1-2 ore, cine le mai ştie numărul, ne-am îmbarcat pe o locomotivă diesel de marfă care trebuia să ne ducă doar până la Goleşti, de acolo Dumnezeu cu mila.

Până la Goleşti s-au schimbat ordinele în favoarea noastră. Staţie finală: Piteşti. Ne-am bucurat însă prea devreme: la Goleşti am mai staţionat aproape o oră până au curăţat macazurile.

Într-un final am părăşit şi tărâmul Goleştilor şi am ajus în Piteşti când se lumina de ziuă.

Aşa am trăit noi fără măcar să ne gândim vreodată o aventură feroviară care a început la ora 20:10 şi s-a încheiat la ora 05:00.

P.S. CFR-ul şi toate sistemele adiacente sunt la pământ în România, dar am cunoscut nişte oameni foarte tari aseară care lucrează pentru acest mare bolovan instituţional , oameni care se străduiesc să îşi facă meseria în condiţii destul de grele şi  mai  găsesc şi timp să facă o glumă pentru a mai destinde atmosfera.

P.S.2 Nu mai merg prea curand cu Personalul.

P.S.3 Când lucrurile merg din ce în ce mai prost, contează cine îţi e alături şi cum îţi păstrezi calmul. Dintr-o situaţie de criză am transformat totul într-o amintire, o aventură de povestit peste ani.

Cel mai bun an

Am impresia că am păşit în cel mai fericit an. Simt o fericire constantă cum mi se plimbă prin vene. Şi mi se pare că abia s-a luminat de ziuă în jurul meu. Oamenii mi se par mai frumoşi, câinii vagabonzi mai blânzi, căderile pe gheaţă mai puţin dureroase (bine, deja am început să exagerez!).

La un moment dat mi s-a spus că aştept trenul pe autostradă şi că nu am nicio şansă să dau de el. Ei, iată că se mai întâmplă şi “deraieri”” benefice şi că unele trenuri ajung la autostradă.

E un sentiment minunat. Ca atunci când simţi că intri într-o cameră călduroasă după ce ai înfruntat gerul de ianuarie şi pe deasupra pe masă te mai aşteaptă şi o ciocolată caldă fierbinte. Mai mult de atât nu pot exprima pentru că mă mulţumesc să trăiesc ce mi se întâmplă.

Deja devin mult prea dulcegăristă şi nu e poate ora potrivită…

Spirit de sărbători tipic românesc

A venit iarna…A nins bine de tot şi pe deasupra se mai apropie şi sărbătorile. Un tablou idilic până aici. Ca în fiecare an, mergem în grup la colindat pe cei cu care am colaborat, să le cântăm mai ceva ca Hruşcă şi să le urmăm de bine pentru anul ce urmează.

Azi am înfruntat frigul, aglomeraţia din autobuz şi câini de pe traseu şi am ajuns în Bascov la o firmă parteneră. Totul bine şi frumos până aici. La întoarcere însă am gustat puţin din ce înseamnă  “realitatea românească”.

Eram in autobuzul cu numarul magic 2 (Arpechim-Bascov), ne întorceam veseli de la colind, deşi abia ne-am strecurat în aglomeraţia din minunatul mijloc de transport piteştean. Dintr-o dată o hărmălaie s-a stârnit pe la mijlocul autobuzului. O ceată de femei de etnie rromă, care până atunci se simţeau în elementul lor, s-au gândit să buzunărească un controlor sau pe cineva din apropierea lui. Tipul a sunat la Secţia 4, apus şoferul să blocheze uşile şi nu a mai oprit până în Găvana, în faţa Secţiei de Poliţie, unde gaşca veselă şi colorată a fost luată în primire de mai mulţi bărbaţi nervoşi în uniformă.Pe drumul până la secţie am auzit cele mai variate tipuri de văiete: “Las-0, domnu’, că e gravidă”, “Da’ n-am făcut nimica, bre!”

Bineînţeles că am făcut o ocolire de la traseu, am făcut un tur complet al cartierului rezidenţial Găvana.. După încheierea acestui episod intens şi destul de scurt, oamenii aplaudau pe “curajosul tânăr”, un justiţiar pe placul oricărui român şi îşi revărsau toate nemulţumirile legate de ceata care era luată în primire de Poliţie. Aşa am aflat că erau obişnuitele traseului, că sunt bine cunoscute pentru pasiunea lor tactilă pentru genţi şi buzunare şi că de cele mai multe ori ele fac legea în autobuz.

Ceea ce s-a întâmplat azi a vrut să fie o lecţie pentru hoţii sezonieri şi cei cu activitate contantă tot anul, dar îmi şi imaginez cum s-a terminat totul: cu multe “aoleuri”, ” să trăiască familia ta” şi “să nu mai apuc ziua de mâine, şefule”, alte înjurături, cel mult o amendă şi cam atât.

Aşa am combinat spiritul de sărbători, cu puţin specific românesc veritabil, direct din stradă, din autobuz mai exact.

File din poveste

Nu am mai scris de ceva vreme… Poate că am fost prea ocupată, poate că nu am fost prea inspirată, poate că am fost prea fericită, poate că am vorbit mai mult decât am scris…

Mi se tot spune că zâmbesc mult în ultimul timp, că strălucesc, că debordez de energie. Nu că până acum aş fi fost tăcută, posacă şi tristă, dar se pare că acum depăşesc limita normalului. Da, sunt al naibii de fericită! Am avut un an senzaţional şi încă mai sunt cam 29 de zile din el.

Mi-am atins multe vise, am simţit cu intesitate fiecare moment şi am avut lângă mine nişte oameni minunaţi. Vorbesc de parcă ar urma un sfârşit. Nu chiar, să zicem că se termină în curând un sezon şi mă pregătesc de un altul.

Anul ăsta am făcut multe lucruri pe care mi le doream: am văzut alte ţări, am luat complicata de licenţă, am simţit că fac parte dintr-o echipă, am rezolvat toate neclarităţile emoţionale rămasa gap de mai de mult, am citit cărţi faine, am păstrat legătura cu prietenii mei, mi-am făcut mulţi prieteni intenaţionali şi am început să clădesc o relaţie atât de frumoasă.

Acum savurez o cana de 3 in 1 şi mă întorc la ce am de făcut pentru astăzi…

Obrigado, Portugal!

Acum două săptămâni mă întorceam din Portugalia, după 9 zile de ghinioane şi minunăţii. De două săptămâni vreau să scriu articolul ăsta şi abia azi am găsit răgazul şi starea necesară.

Am întâlnit acolo 160 de oameni din 37 de ţări din Europa şi America de Nord şi tot atâtea moduri de a privi lucrurile. Am vizitat o Lisabonă plină de oameni care nu se grăbesc parcă niciodată (stăteai cam 15 minute să cumperi o cartelă de metrou, deşi în faţa ta erau doar 3 persoane), plină de contraste şi de locuri minunate pe care nu te mai saturi să le priveşti. E adevărat că natura a fost generoasă cu portughezii. Niciodată nu sunt mai puţin de 10 grade Celsius, au râuri, ocean aproape, palmieri stufoşi peste tot.

Nu poţi să nu compari  ce ai acasă cu ce poţi vedea atunci când ajungi în altă ţară.  Dacă eşti turist în Lisabona, îţi trebuie câteva zile să vezi cele mai importante părţi ale orşului, nu trebuie să plăteşti să vizitezi castele şi biserci foarte vechi, ai la dispoziţie mijloace de transport care nu-s sunt aglomerate (şi acolo locuiesc 10 milioane de oameni, cu 2 milioane), poţi să vizitezi buticuri nenumărate cu suveniruri portugheze sau să mănânci castane coapte la fiecare colţ de stradă. La metrou oamenii nu se calcă în picioare, când urci într-un autobuz şoferul îţi mulţumeşte când cumperi biletul şi îţi doreşte o zi bună. Apropo, pe fiecare autobuz din Lisabona scrie mare: “Obrigado”, adică “Mulţumesc”. Nu ca în frumosul “Land of choice”, unde dacă mergi să întrebi ceva la un ghişeu de informaţii, ţi se răspunde în trei peri şi crezi că oamenii respectivi nu au zâmbit vreodată în viaţa lor.

Asta a fost partea frumoasă a călătoriei. Adică am văzut alte culturi, am interacţionat cu oamenii din mai toate ţările Europei şi din Canada, m-am bălăcit în Oceanul Atlantic, am mâncat mâncare delicioasă, am degustat vinuri tradiţionale şi lista poate continua.

Dar nu pot să nu trec în revistă şi “punctele de încercare”, să le zicem. Bineînteles că prima problemă am avut în România la plecare, pe aeroport pentru că au constatat cei de la linia aeriană că numele meu nu apare pe nicio rezervare şi numele altei fete cu care călătoream apărea de 2 ori. Aşa că a trebuit să plătesc…cam 250 de euro doar ca să schimbe un nume. Aşa s-au dus toţi banii mei de buzunar şi nici nu părăsisem pământul românesc. Celelate fete au avut probleme cu plătitul bagajelor, le-a costat cam 22 de euro pe fiecare aeroport şi cum am făcut escală şi la dus şi la întors, altă gaură în buget. Eu am avut noroc cu un bagaj destul de mic pe care l-am putut lua cu mine în cală.

Ce mai putea să urmeze? Tipul de la Poliţia de Frontieră din Otopeni nu mă prea recunoştea în buletin, i-a luat ceva timp să se convingă că sunt eu. Dar până la urmă m-a lăsat să mă îmbarc.

Am ajuns cu bine în Portugalia şi credeam că am scăpat de ghinioane. Wrong! La întorcere mi-au confiscat o sticlă de vin pe care o câştigasem la un concurs, cică nu era de la duty free. Mi-au scotocit prin tot bagajul , m-au pus să-mi sigilez în nişte pungi parfumurile, gelurile de duş, deodorantul, cremele, deşi când venisem nu mi-a spus nimeni nimic la verificarea bagajelor, apoi a urmat şi un control corporal, probabil avem o faţă mai suspectă în ziua aia. Credeţi că asta a fost tot? Noooo!

În Milano mi-a mâncat automatul de băuturi 2 euro şi nu mi-a dat Cola, deşi tipului care a venit după mine i-a dat o sticlă de apă. Replica tipului respectiv care asistase la toată scena: “Domnişoară, cred că azi aveţi ghinion!” Vai, aşa să fie?! Deja ghinion e puţin spus mai ales după ce urma să se întâmple, după câteva ore de stat pe aeroportul din Milano într-un puternic aer condiţional care urma să fie cauza unei răcelii de care nu am scăpat nici acum, după 2 săptămâni de la întoarcere. Şi a urmat inevitabilul, da, avionul nostru a avut o întârziere de 2 ore, asta după ce eram gata de îmbarcare. Cică un fulger lovise avionul în cursa precedentă şi a fost nevoie de control tehnic amănunţit. Cu chiu cu vai, am ajuns în România, unde din cauza traficului “degajat” de la Băneasa am pierdut trenul spre Piteşti cu 5 minunte. Nu-i nimic , mi-am spus, aştept 2 ore şi îl iau pe următorul. Asta dacă nu l-aş fi ratat din neatenţie şi pe următorul, pentru că a venit pe o linie, apoi a plecat şi a tras pe o altă linie, iar eu aşteptam pe peronul greşit . Noroc cu prietenii care te pot salva în astfel de momente şi te aduc acasă în siguranţă până la urmă.

Una peste alta, călătoria mea a fost plină de peripeţii, dar a fost una dintre cele mai tari experienţe trăite până acum.

Iată şi câteva poze:

P.S. Pentru anul viitor am în obiectiv să vizitez cel puţin 2 alte ţări. Atât de realizabil!

DSCF0470DSCF0480DSCF0500SDC11068SDC11562